Totul despre iepurasi

Iepure sălbatic/iepure de casă

Iepurii sălbatici, mai mari decât cei de casă, au labele din spate mai lungi, fiind şi săritori mai buni. Sunt întâlniţi în tufişurile din pădurile foarte dese, la câmpie, în zonele de stepă, în grădini, existând specii chiar şi în zona arctică (aşa – numiţii “iepuri albi”). Ca şi şobolanul, şoarecele sau veveriţa, iepurele este rozător (având, în plus faţa de ceilalţi, doi dinţi mai lungi şi tăioşi, în faţa dinţilor incisivi) şi face parte din familia Leporidae. Este cunoscut că unul dintre animalele cele mai fertile, fiind considerat simbolul noii vieţi ce apare primăvara. De aceea a fost ales ca simbol al sărbătorii pascale, devenind Iepuraşul de Paşte.

Cele două specii de iepuri, care de multe ori se confundă, se  diferenţiază, totuşi, prin multe caracteristici specifice.

Iepurele domestic, de pildă, naşte pui orbi şi fără blană, trăieşte în tuneluri adânci săpate sub pământ, unde convieţuieşte în colonii. Ruda de câmp a urecheatului naşte pui care văd, acoperiţi de blană, îşi face culcuşuri simple şi trăieşte foarte rar în compania altor iepuri. Este, de asemenea, mai mare decât iepurele domestic, având şi urechile mai lungi, cu dungi negre, bine conturate. În ceea ce priveşte puii, iepuroaica de câmp are mai puţin de furcă, deoarece îi naşte direct în iarbă sau într-o zonă fără denivelări, uneori în scorburi, fără a face un cuib anume. Puii se nasc direct cu ochii deschişi şi îşi pot purta singuri de grijă după numai o zi – două de când vin pe lume. Iepuroaica domestica îşi construieşte cu grijă cuibul, râcâind o groapă adâncă într-un loc ferit, unde naşte până la şase pui, mici, golaşi şi neajutoraţi. Aceştia sunt hrăniţi cu lapte de către mama lor, abia după trei săptămâni putând să iasă din culcuş. Ca înfăţişare, ambele specii arată cam la fel. Au urechi lungi, ascuţite şi culcate pe spate. Iepurele le ridică brusc la orice sunet şi le mişcă în faţă şi în spate, încercând sa audă de unde vine pericolul. Ca şi auzul, au un miros foarte sensibil, mişcându-şi nările şi capul într-un mod foarte ciudat, ca şi cum ar fi îngrijoraţi. Văzul este, de asemenea, un atu al urecheatului: vede cu amândoi ochii în toate direcţiile. De aceea, când simte un şoim sau o bufniţă că îi dă târcoale, poate vedea poziţia păsării în aer şi îşi poate căuta în acelaşi timp şi un ascunziş.

Ca o particularitate, buza superioară a iepurilor este despărţită în două, de unde vine şi denumirea malformaţiei gurii la unii oameni, numită “Buză de iepure”. Codiţa lor este scurtă, stufoasă şi stă aproape tot timpul în sus, iepurii dând din coadă pentru a le atrage atenţia altor urecheaţi de un posibil pericol. Spre deosebire de alte rozătoare, cum ar fi veveriţa, iepurele nu-şi poate folosi cele cinci gheruţe (în faţă) sau patru (la labele din spate) pentru a se prinde. Blăniţa poate fi de două feluri: densă şi moale – pentru vremea ploioasă şi friguroasă, sau mai rară şi lungă pentru căldurile mari. Iepurele din zonele polare are o blană alba şi foarte deasă, pentru a-l apăra de frig, în timp ce iepurele de câmp devine alb doar în timpul iernii, iar urecheatul domestic nu-şi schimbă culoarea blănii pe toata durata anului.

În ceea ce priveşte hrana iepurilor, aceştia mănâncă aproape tot ce e verde şi creşte pe câmp, “luând” masa numai noaptea, în timp ce ziua stau majoritatea timpului ascunşi. Iarna se hrănesc cu fructe de pădure sau scoarţe de copăcei şi arbuşti. Referitor la duşmani, se poate spune că au mulţi: de la lupi, coioţi, râşi, vulpi şi pisici sălbatice, până la bufniţe, şoimi, ulii şi chiar veveriţele roşii, care le vânează puii. Singurul mod de a se apăra este făcând salturi mari, în diferite direcţii şi fugind foarte repede.

Iepurele de casă a păstrat multe dintre particularităţile biologice ale rudei sale sălbatice. Asemeni acestuia, are o activitate mai intensă o dată cu venirea nopţii. Când are posibilitatea, chiar şi iepurele de casa sapă adăposturi în pământ şi acolo îşi stabileşte culcuşul. Ca aspect general, făcând abstracţie de multitudinea de rase, iepurele este înzestrat cu urechi lungi, ascuţite la vârf şi late la baza fiind mişcate la orice zgomot perceput. Capul este ovoidal din profil, alungit, cu un bot lat şi bine evidenţiat. Ochii mari, rotunzi, migdalaţi, de culori variate în funcţie de rasă, prezintă mişcări ample ceea ce-i permite iepurelui să vadă în orice direcţie. Buza superioară este despicată pe linia mediană, fiind una dintre particularităţile speciei.

Corpul este atât lung cât şi lat, cu un piept adânc şi spate lat. Musculatura membrelor posterioare este foarte bine dezvoltată. Labele membrelor posterioare sunt mult mai bine dezvoltate şi mai late în comparaţie cu cele din faţă. Coada este scurtă, musculoasă, stufoasă şi purtată aproape întotdeauna ridicat. Culoarea blăniţei variază, în funcţie de fiecare specie, iar aspectul blăniţei variază în funcţie de sezon. Astfel, iarna ea este deasă şi moale, iar vara este lungă şi mai rară. Iepuraşii au nevoie de un loc uscat, ferit de curent în care să trăiască, de preferat o cuşcă spaţioasă, dotată cu talaş şi paie.